Copii, imaginati-va o gradinita... copii plini de viata... si multe, multe jucarii.
In gradinita aceasta fiecare copil avea un scaun cu trei picioare si fiecare-si stia scaunul pentru ca acestea aveau desenate pe ele o floare sau un animalut... asa, ca fiecare prichindel sa si-l  recunoasca.....
Si intre toate aceste scaune vesele, era si unul ce era mereu lasat deoparte, intr-un colt, deoarece avea unul dintre cele trei picioare  mai scurt.
Copiii il botezasera "scaunul cel schiop".
Suferea tare scaunul acesta. Ce mult si-ar fi dorit sa fie un scaun "normal" ... sa faca si el parte din joaca copiilor. Cate jocuri faceau doamnele educatoare cu aceste minunate scaune... si ce incantati erau copiii de joaca lor...
Cu ochii inchisi savura bucuria micutilor... se imagina scaun normal si iubit, si el la fel ca si celelalte scaune... Se visa cautat de copii, se visa util...
Dar cand deschise ochii, vazu din nou coltul de perete unde statea pironit.
- Degeaba, isi spuse trist, pot visa oricat, nu pot schimba realitatea...
Numai ca in ziua urmatoare a sosit in gradinita o fetita noua. Avea codite minunate si niste ochi...Doamne, cate stelute luminau in privirea ei.
A incercat doamna educatoare sa-i gaseasca un scaunel...dar degeaba. Singurul care exista in plus era cel din colt, scaunul cel schiop. Doamna uitase de "boala" acestuia.
Fetita primi scaunul, multumi si se aseza...dar imediat aluneca...si se trezi pe jos. Copiii au ras si si-au dat coate...
- Are sa ma certe, isi spuse scaunul cel schiop.
Fetita il privi cu atentie... intelesese... dar in loc sa-l dojenesca, mangaie piciorul cel  scurt.
-  Mmmm, ofta acesta de placere.
Micuta cerceta scaunul si constata ca nu lipsea decat o mica bucatica dintr-un  picior... fusese rupta - cine stie cand si cu ce ocazie, rosti intelegator fetita.

Andrei este un copil al strazii. Nu-si cunoaste parintii si nici fratii, daca-i are. A crescut fara atentii si fara iubire. Fiind deja maricel, a inceput sa-si puna fel de fel de intrebari: “ cine a creat lumea, pentru ce anume… de ce unii copii au parinti iubitori iar altii nu...Oare el, Andrei, a gresit cu ceva? Sa fi fost el o povara pentru mama lui de a renuntat la el?” si zeci si zeci de intrebari se ciocneau in sufletul sau cautand calea spre raspuns.
Intr-o seara, “seara Invierii” asa a auzit de la cineva ca se numea, a primit in dar o lumanare aprinsa. Micul pachetel cu mancare pe  care-l primise alaturi parca nici nu mai conta... pentru ca privirea care i-a daruit lumanarea i se parea desprinsa din icoanele de pe peretii bisericii.
Seara adormi in gand cu privirea aceea care, simtea el ca-i incalzeste şi-i lumineaza sufletul.
Noaptea visa un barbat frumos   care avea parca aceeasi privire. Chipul frumos il chema catre el cu voce blanda si plina de sperante. Atunci, in vis, sufletul sau promisese ca are sa-l caute… sa stea de vorba impreuna despre intelesurile lumii.
La trei zile de la acest vis, pasii i-au fost condusi in fata bisericii unde a primit “Lumina Invierii”. Asa isi aminti Andrei ca se numea acea lumina primita în dar. A vrut sa intre in biserica, dar cand sa-i treaca pragul si-a privit ghetele pline de noroi...”Nu pot calca murdar pe covoare” si-a spus. Asa ca s-a retras intr-un colt si s-a descaltat.
Tocmai atunci tanarul preot al bisericii intra in curte. Vazu gestul copilului, dar nu spuse nimic. Se indrepta în graba  spre altar. Avea in fata o zi foarte incarcata. Numai ca-n acea zi, de cate ori preotul iesea in curte, il zarea pe Andrei aprinzand lumanarile stinse de la locul pentru lumanari “Vii” si “Morti”.

Copii, ati auzit de Norisor? Norisor, copilul norilor?
Nu ? Ei, nu-i nimic... am sa va povestesc eu despre el.

Norisor era cel mai mic copil al norilor. Cum al caror  nori? Uite, daca ridici putin capul ai sa-i vezi acolo, in dreapta, deasupra dealurilor acelea inalte.
Si Norisor al nostru privea zi de zi din înaltul cerului in curtile oamenilor. Fiind cel mai mic dintre nori, nu gasea tovarasi de joaca si se cam plictisea. Asa ca, intr-o zi s-a dus la tatal sau si i-a spus:
- Tata, te rog lasa-ma sa ma plimb putin deasupra curtilor oamenilor. Vreau sa vad si eu ce fac acestia, cum traiesc.
- Te-as lasa... dar singur, puiul meu...
- Tata, ma descurc, nu-ti fa probleme, rase usor  Norisor, simtind ca tatal ar putea fi de acord.
Norul cel mare ridica din spracene si raspunse:
- Dar pana spre seara te intorci, promiti?
- Sigur ca ma-ntorc, tata,  promise ferm puiul de nor. Tatal stia ca-si va tine promisiunea... Acolo sus, in lumea norilor o vorba rostita are valoare de lege.

Cum primi aprobarea, Norisor isi umfla aripioarele , isi creiona in minte directia si porni in ceretare. Trecura doar cateva minute si zari sub el satul.
- In sfarsit, sopti  Norisor. Si pentru prima oare intelesese cat de mult si-a dorit sa zboare peste case si peste curti, sa atinga cu varfurile degetelor crengile inalte, sa coboare usor si sa simta cat de cat dulcele miros al florilor... Simtise mai de mult aroma lor adusa in
inaltul cerului de catre unchiul sau, vantul., iar acum... da, da , acum... acum le vedea de aproapre...
-Ce viata frumoasa este aici, pe pamant, murmura fascinat Norisor... si cobora periculos de mult. (Brusc)” Ham-Ham!”, “Ham-Ham!” Rasuna din stanga sa. Se sperie si era cat
pe ce sa se prabuseasca. Privi uimit fiinta ce facea încontinuu “Ham-Ham!”.