MediaPedia: Scriind atatea povesti pentru copii, simtiti ca ati reusit sa exprimati cele mai importante lucruri din copilarie sau inca a mai ramas ceva de spus?
Silvia Kerim: Am vagoane de povesti! Daca povestile ar putea fi transportate in vagoane de marfa, as mai avea nevoie de multe vagoane. Viata este o sursa extraordinara de inspiratie… si azi mi-au tasnit prin cap cateva povesti, n-apuc sa le scriu…dar, cine stie…
MP: Aveti un personaj preferat din cartile scrise de dummneavoastra?
S.K.: Nu tocmai. Imi place, daca vreti, seria dialogurilor dintre Luna si Pamant, care este pana la urma un poem de iubire pentru pamant si pentru fiintele extraordinare de deasupra pamantului – luna si stelele. Si imi mai place o serie, “Povestile bunicii albe”. Bunica Alba a fost mama mea.
MP: Asadar, Bunica Alba reprezinta un personaj real…
S.K.: Pentru ca am ocazia sa vorbesc despre acest subiect, am sa spun una dintre cele mai frumoase povesti adevarate. Mama mea a fost la un moment dat foarte bolnava de plamani. Era o iarna geroasa, in anii ’80, am internat-o la Spitalul de boli contagioase; nu se stia exact ce boala are si nu puteam sa o vizitez. Ma duceam la ea cu mancare, ea era sus, la etajul 5 sau 6, iar eu ramaneam jos, afara, in ger. Dar surorile medicale ma vedeau si-i faceau semn ca a venit fiica ei, iar noi comunicam doar prin intermediul semnelor, din spatele ferestrei. Cand s-a externat, dupa sase saptamani, si m-am dus sa o iau, a venit mama, frumoasa, refacuta, surazatoare, insotita de doua surori medicale si, spre surprinderea mea, de sapte copii care o urmau plangand. Era exact ca in povestea “Alba ca Zapada”… sapte copii intre opt si cinci ani dupa ea. Si n-am inteles ce se intampla. Atunci surorile mi-au povestit ca aceia erau copii abandonati, stiti, pe vremea aceea nu era voie sa se vorbeasca despre acest subiect… eu am folosit in cartea “Bunica Alba” expresia “copii orfani”, de frica cenzurii. Acesti copii abandonati erau ingrijiti, erau hraniti, dar pana la acea varsta nimeni nu le spusese vreo poveste vreodata. Si cat a stat mama in spital, sase saptamani, pe la ora opt seara, ii aduna in jurul ei si le spunea povesti. Atunci cand s-a externat, au urmarit-o ca pe un miracol care pleca de langa ei – probabil ca au simtit, asa cum simt si eu, la atatia ani de la moartea ei, ca nu se vor mai intalni niciodata, poate, cu un om de o asemenea noblete. Am publicat mai tarziu o alta carte, “Povestile Bunicii Albe”, in care Fetita discuta cu Luna, ca altadata bunica, si povestesc de cate una, de cate alta… Aceste doua cicluri sunt cele pe care le iubesc foarte tare. Trebuie sa aparam Pamantul, trebuie sa ne aparam parintii, amintirea lor si a bunicilor. Iar acestia sunt cel mai adesea presarati in povesti.
MP: Cum ati început sa scrieti povesti?
S.K.: Mostenesc acest dar de la mama mea… Am inceput sa le scriu mai intai pentru radio, dupa aceea au aparut in carti. Mi se pare ca povestea este o lume absolut miraculoasa! Primele povesti le-am auzit de la mama, un om extraordinar, cum sunt, de fapt, mai toate mamicile. Ea ne-a invatat pe fratele meu si pe mine Alba ca Zapada si Cenusareasa, dar si frumoase povesti romanesti, mai ales cele de genul Emil Garleanu… Mai avea Otilia Cazimir o carte, la care eu plangeam in hohote, “A murit Luchi”… nu murise nimeni, murise copilaria ei, in copilarie Otiliei Cazimir i se spunea Luchi, dar asta am inteles mai tarziu; insusi titlul ma impresionase foarte tare…
MP: Asociatia MediaPedia isi propune sa promoveze cartile atat pentru copii, cat si pentru parinti. Cum va apropie povestile de copii?
S.K.: Ii invat pe copiii sa iubeasca – sigur, e doar o sugestie –, sa-l descopere pe Melc Codobelc si alte fiinte fragile, modeste, care sunt descoperite doar daca te apleci spre ele… cum sunt cainii, de exemplu, care sunt cei mai buni prieteni ai copiillor, ai adultilor, mai ales ai batranilor singuri… chiar cei tinuti in lant… Mi se pare foarte important ca ei, copiii, sa fie invatati sa iubeasca toate acestea, sa iubeasca lectura, sa fie invatati de mici sa citeasca… Eu cred in rolul benefic al povestii.
MP: Pentru parinti ce mesaje aveti?
S.K.: Eu cred ca toti copiii, mai ales intr-o lume ca a noastra, trebuie sa afle ca exista Binele, ca exista Frumosul, ei trebuie sa afle ca trebuie respectata natura care ne inconjoara… Noi, oamenii, ne-am dat foarte tarziu seama cat distrugem din aceasta lume absolut magnifica ce se cheama natura. Copiii au uitat sa o respecte, pentru ca nici mamele lor sau bunicii nu-i mai invata. Vad copii care se plimba de mana cu un adult si care, de mana cu parintele lor, rup o creanga dintr-o tufa de pe marginea drumului, pentru ca mai apoi, dupa cativa pasi, sa arunce frunzele pe jos. Pare caraghios ce spun acum, dar pe mine chiar ma doare sa vad asa ceva. Din aceasta cauza, in “Puf”, carticica din fata noastra, care este dedicata mamei mele, si in care am pus, intr-un fel, si din sufletul meu, Fetita sa afle de la dudul pui cat il doare pe el cand copiii isi scrijelesc cu briceagul numele in scoarta.
MP: Putem vorbi putin despre viitorul povestilor?
S.K.: O, da! Am fost de curand invitat de onoare la un targ international de carte in Germania, la Saarbucken, unde era si un stand romanesc foarte frumos. Am vazut cu mare placere copii din Germania si din Franta (pentru ca Saarbucken e foarte aproape de granita cu Franta), pasionati de lectura, de povesti. Am aflat ca acesti copii o iubeau si ei pe Alba ca Zapada – iata ca aceste fiinte extraodinare de basm nu au murit – si, bineinteles, fiind ei austrieci, ii iubeau si pe Hansel si Gretel… Si ne-am contrazis cu un singur copil, care il iubea pe Harry Potter. Eu le-am spus ca nu-l iubesc pe Harry Potter, iar asta nu inseamna nici pe departe invidie fata de tirajul doamnei Rowling, pentru ca, pentru Romania, cartile mele au avut un tiraj multumitor, deci mi-a fost simtit sufletul de copil. Nu-mi place Harry Potter pentru ca vine inspre noi cu monstri, cu niste fiinte ingrozitoare, demne de cele mai cumplite cosmaruri. Eu nu vreau o lume dintr-asta. Mi-as dori ca ei, copiii, sa creada in continuare in zane, sa iubeasca in continuare pe pitici, sa ia exemplu de la speranta cu care s-a hranit Cenusareasa cand facea munca cea umila, cand alegea lintea, simtind ea cumva ca Printul va veni. Printul vine pentru fiecare din noi, daca stim sa deschidem ochii – nu neaparat un baiat tanar, frumos, cu coroana de aur pe cap – poate avea chipul unui prieten sau al unei prietene care ne aduce bucurii. Eu pot sa va spun multe povesti aici… Promit ca voi veni cu mare placere atunci cand ma veti invita.

Pentru Asociatia MediaPedia a consemnat Luciana Lungu